CUI II MAI PASA ?

 Când eram mic, şi trecea armata pe stradă, iesem la geam  sau în stradă,  să îi văd cum trec, cântând  şi îmi plăcea să îi văd mergând toţi într-un pas, cântând . Nu ştiu de ce, îmi plăcea să văd atâţia oameni făcând toţi aceeaşi mişcare  ca un singur picior, o singură mână , conduşi parcă de o singură minte. Îmi dădea un sentiment de siguranţă  de protecţie. 

 

   La ceremonialele militare, îi vedeam pe cei bătrâni lăcrămând iar când luau cuvântul veteranii, parcă întreaga lume plângea. Mă întrebăm de ce plâng oare, când era aşa de frumos, oameni în uniformă, soldaţii care ne apărau de toate relele, defilarea, demostrativele, totul era frumos, atunci de ce plângeau? Când se aducea drapelul ţării, şi se cânta imnul, toţi bărbaţii îşi lau pălăriile de pe cap şi priveau mândri în faţă, pentru că ei făcuseră armata şi aveau dreptul să privească drapelul, iar femeile lăsau capul în jos, parcă de ruşine, că nu ştiau ce înseamnă jurământul militar.

 

 

 

 La ţară, la bunicu , am sesizat ca o ciudăţenie, că de câte ori bărbaţii vorbeau despre armată, despre front, despre treburile „bărbaţilor” femeile plecau parcă de teamă să nu audă ceea ce nu trebuiau să ştie ele, să nu audă  slăbiciunile, greutăţile prin care trecuseră bărbaţii lor, să nu îi vadă depănându-şi amintiri dureroase, şi se mai întorceau doar să umple ulcelele cu vin şi apoi la sfârşit  să îi descalţe şi să îi ridice în pat, atunci când  lacrimile din ochii bărbaţilor lor, aveau scuza paharelor în plus băute. Bunicul meu de exemplu, care făcuse războiul şi ajunsese până la Cotul Donului, nu a vrut să imi povestească niciodată despre război, cred din dorinţa de a mă proteja. Spunea că nu trebuie să stiu eu ce inseamnă  războiul.   

 

 Am ajuns militar. Am înţeles ce înseamnă toate acele demonstrative, câte ore de transpiraţie şi eforturi înseamnă, am înţeles cum se fac bătături la picioare, ce înseamnă să faci un marş de 40 km cu un cui în bocanc, şi să ajungi la destinaţie cu bocancul plin de sânge pentru că nu îţi poţi permite să te opreşti măcar să îţi scoţi cuiul, de teamă că nu îţi mai poţi prinde subunitatea şi te faci de râs. Am înţeles ce înseamnă să faci o deplasare rapidă cu tot echipamentul pe tine, în plină vară, să ajungi  lângă un izvor, să îl auzi susurând  şi mort de sete să te faci că nu există şi să pleci înapoi.Am înţeles ce înseamnă să ieşi la alarmă, să pleci în raion să începi să sapi tranşee pe o ploaie măruntă şi deasă şi să strângi apa de pe frunze în capacul de la cartuşul filtrant al  maştii contra gazelor. 

 

  Am crezut că toate astea sunt prostii, sunt dovezi ale cruzimii celor ce ne comandau. Am dat mărunt din buze, mărunt ca ploaia care cădea peste mine, dar am zis, lasă, trece şi asta,  ajung eu ofiţer. Am încercat să învăţ tot ceea ce mă învăţau lectorii şi instructorii, ca să nu dau ocazia nici unuia să îşi bată joc de mine. Am încercat să iau de la fiecare ce credeam că este mai bun. Întotdeauna, când făceam ceva, mă intrebam” oare, tata ce o zice despre asta “?  Aşa mă învăţase el să fac, pentru a fi sigur că nu greşesc.

 

  

  Am ajuns ofiţer şi am încercat să nu fac greşelile celor pe care îi dezaprobasem în şcoală şi  am continuat să învăţ. Am continuat să învăţ de data asta de la colegi, de la şefi şi de la subordonaţi. Şi uite aşa am realizat că unele din lucrurile pe care cândva le considerasem dovezi de cruzime, fuseseră lecţii de viaţă. Aşa am realizat că marşul acela cu cuiul în bocanc, m-a învăţat că întodeauna când îmi pregătesc o activitate importantă, trebuie pregătită până la ultimul cui din talpă, altfel risc să nu mă ajung la destinaţie. Aşa am realizat că deplasarea rapidă în plină vară cu tot echipamentul de luptă pe noi m-a pregătit pentru misiunile din Kuwait, Angola, Eritreea la care nici prin vis nu mă gândeam când umblam cu buzele crăpate de sete.  De atunci, de la acea deplasare rapidă, nu am mai simţit niciodată nevoia să beau apă, şi de cele mai multe ori mă întorceam de la înstrucţie, cu bidonaşul de apă plin, sau îl împărţeam colegilor care erau mai sensibili la apă . Aşa am învăţat ca autocontrolul este o metodă care poate salva viaţa ta sau pe a colegului. 

 

 Au trecut anii, eu am ajuns pensionar, copilul meu militar angajat. Unitatea în care am lucrat a participat la zeci de misiuni în toate teatrele de operaţii în care NATO  a fost implicată  de la intrarea noastră în organizaţie. 

 

 Eu am devenit  un „pensionar nesimţit, foştii mei colegi şi subordonaţi, mai tineri, în prezent în misiune în Afganistan, au devenit „intretinuti ai civililor”, nişte oameni care „nu produc nimic” decât suspine familiilor, griji, lacrimi, şi uneori, întorcându-se  sub drapel, „obligă” statul la cheltuieli suplimentare, ocazie cu care politicienii apar la televizor şi vorbesc armata „de bine” câteva minute, apoi trec iarăşi la fabricarea legilor împotriva “nesimţiţilor şi întreţinuţilor care nu produc nimic.”   

 

 Oamenii, cei care cândva, pe vremea copilăriei mele plângeau sau aplaudau când trecea armata, în mare parte  nu mai sunt, au părăsit sistemul pe cale naturală, în locul lor au rămas foştii mei colegi de şcoală, de liceu, vecinii, copii lor, care acuma când văd armata la demonstraţii, sau la televizor, se întreabă „ce  mai vor şi ăştia, nu le ajunge ca au salarii exorbitante şi pensii nesimţite ? Nu le ajunge că iau o grămadă de bani fără să facă nimic?”

 

 Când se aduce steagul  ţării şi se cântă imnul, acuma oamenii huiduie. Îmi este imposibil să înţeleg ce a dus la această transformare radicală, într-un timp atât de scurt. Nu suntem noi copii celor ce acum 40 de ani plângeau când trecea armata ? Nu sunt copii noştri cei care acuma sunt în armată şi ne apără  aşa cum ne-au apărat cei dinaintea noastră pe noi  şi noi pe alţii la timpul nostru ?

Ce dihanie, ce balaur a ieşit din adâncul fiinţei noastre de români şi ne-a otrăvit într-atât sufletele şi inimile încât ne huiduim, înjurăm şi hulim proprii bunici şi părinţi, trecutul, ca şi viitorul, copii, fraţii, verii, vecinii, nepoţii ? Ce vierme ne macină şi ne face să uităm că cei care stau îmbrăcaţi  cu armamentul  pe ei ore întregi, fără apă , fără mâncare, fără  să clipească uneori, dar  să poată să  îşi  mai şi  schimbe bocancii, cu picioarele fierte de nisipul deşertului, au fost colegii noştri de şcoală, elevii noştri, vecinii, cei cu care  jucam fotbal, table, copii pe care îi  trimiteam după ţigări, după  o bere rece, cei pe care  îi mângâiam pe creştet când ne dădeau cu   bună ziua, cei   de care ne miram că   au crescut aşa mari fără ca noi să observăm.   

 

 Scorpionii Roşii, foştii mei colegi, ofiţeri, subofiţeri, militari angajaţi,  sunt acuma  în Afganistan, în  misiune. Cei de  acasă, se pregătesc pentru viitoarea misiunea, poate Libia, poate Iran, poate Coreea, poate, cine ştie,poate România. ( citind ce scrie prin ziare despre politicieni si “patrioti romani”, cum îşi fac ei jocurile pe la ambasade străine, nimic nu este exclus) iar eu, întreb  unul  altul ce  fac foştii mei colegi  ce  probleme au  pe acolo pe unde sunt. Unii îmi  trimit mesaje pe Facebook,  că de, ne-am emancipat, am posibilităţi tehnice  să aflu despre ei,  dar în mod  sigur  nici unul nu mi-ar scrie că a stat  o zi fără apă, că i-a trecut glonţul pe la ureche, că  transportorul a frânat  sau a trecut milimetric pe lângă  o mină, că nu  poate merge, că  a slăbit 10 kg sau că  îşi face cruce la fiecare plecare în  misiune, sperând să  se întoarcă  sănătos. Nici unul nu îmi scrie şi   nu spune nici acasă  nici în altă parte, care este starea lor la plecarea în misiune  cum se culcă seara, cu ce gânduri, ştiind că între viaţă şi  moarte este un interval de o secundă, un centimetru, o clipire. Eu ştiu, eu am trecut prin ce trec ei,  sper din inimă ca  ei să  nu  treacă prin ce trec eu acuma  ca  pensionar şi  le spun acuma, pe această  cale, că  mă gândesc la ei, că  încă îmi mai pasă de ei .

 

 Cui îi mai pasă ?