Interspitaliceşti –partea întâi -Cu armata la filmări

De ceva cam mult timp am făcut pauză în activitatea mea publicistică
şi nu numai, forţat de probleme medicale, probleme destul de mari, care
ar fi putut pune capăt definitiv supărărilor pe care le pricinuiesc
unora cu scrierile mele, dar nu a fost să fie aşa. Există sus un
Dumnezeu care nu şi-a luat încă mâna de pe creştetul meu aşa că o să vă
mai plictisesc.


Poate nu ar trebui să spun prin ce am trecut în ultimele 3 săptămâni,
dar pentru că viaţa este făcută din bune şi rele şi pentru a învăţa şi
alţii sau măcar a fi avertizaţi cu privire la ceea ce pot întâmpina, am
decis să public o parte din această experienţă, trecând însă sub tăcere
lucruri care ar putea cauza neplăceri unor oameni care nu au nici o vină
pentru ceea ce trebuie să suporte şi ei în mediul în care îşi
desfăşoară activitatea.


Voi începe depănarea întâmplărilor cu finalul, pentru că a fost unul
fericit dar mai ales pentru că după acest final viaţa este mai frumoasă
şi concluzia este că uneori ceea ce începe prost, nu respectă regula lui
Murphy. Am avut pe timpul internării mele în ultimul spital parte de
sprijinul şi devotamentul nelimitat al unor persoane cărora vreau să le
mulţumesc acum şi pe această cale, deşi am făcut-o şi personal. Eugen,
Miru, Nicuşor, Florin, Nicu cel Mare ( ştie el cine), sunt oameni fără
de care suferinţa mea ar fi fost nu numai mult mai greu de îndurat dar
poate chiar şi cu alt final. Vă mulţumesc tuturor, familiilor voastre,
familiei mele, tuturor celor care mi-aţi fost cu gândul şi rugăciunile
aproape, chiar şi la Padova(auzişi Eugenio?), mulţumesc naşă, ai fost ca
a doua mea mamă, veţi rămâne până ultimul heartbeat în inima mea
proaspăt reparată!


Acum să trecem la lucruri mai .. puţin siropoase.


Ce e asta?


Printre cei care mi-au fost aproape şi fizic nu numai mintal se
numără şi bunul meu prieten Putzin Vladimir, cel care este o sursă
inepuizabilă de amintiri şi pilde. Ei bine aportul lui la tonusul meu
post operator dar şi a celorlalţi colegi de suferinţă din salon a fost
imens. Povestirile lui despre întâmplări din timpul filmărilor la care a
participat cu soldaţii pe vremea lui Ceaşcă la Mihai Viteazu sau
Columna, au făcut ca salonul să se umple de hohote de râs  imposibil de
oprit cu toată stricteţea unei săli de terapie intensivă. Râdeam cu
toată durerea pricinuită de rănile neînchise şi până şi asistentele
spuneau că aşa ceva nu au mai văzut acolo, dar terapia prin râs este
încă acceptată.


Să trecem la fapte. Prietenul a participat aşa cum am spus cu
soldaţii din subordine la unele filmări istorice regizate de Sergiu
Nicolaescu. Se ştie că acesta în tripla calitate de actor regizor şi
turnător avea toate uşile deschise şi obţinea tot, inclusiv participarea
militarilor la filmări. Nu îi discut stilul, caracterul, nu vreau să
stric momentul. După spusele lui Miru, acesta avea obiceiul să iniţieze
unele secvenţe sau cadre, cu un pistol vechi  „de arhivă” din cele care
se umpleau cu praf de puşcă  numai că nu  băga şi plumbul, practic
pistolul doar făcea zgomot. Aşa îşi proteja el vocea  fiind totodată
convins că nu e nevoie să urle „ motoooooooor, action!”
în vacarmul creat de mii de oameni şi zeci de cai  care populau zona.
Mai trebuie spus să nu toată lumea era informată cu tot ce se va
întâmpla, cu atât mai puţin figuranţii, cei mai mulţi soldaţi, care
ştiau doar ce trebuie să facă sau să spună ei la un moment dat. Unii
aveau doar rol de ţine calul (rol preluat de o parte din armată faţă de
clasa politică în zilele noastre) şi ei trebuiau  să  tacă şi să lase
actorii să îşi facă meseria. Dar se mai întâmpla ca uneori soldaţii să
„dea o mână de ajutor” sau să răspundă la întrebări care nu le erau
adresate, din dorinţa de a ajuta.


La un moment dat se turna o secvenţă din film, (aflat spre sfârşitul
filmului, la timpul 1. 31.50 din film), unde  Sinan aude ceva zgomote şi
îşi întreabă generalii „Ce e asta” ? Unul din apropiere răspunde „ Tabăra, s-au dus la tabără”, un altul strigă „suntem pierduţi”
 iar Sinan panicat ordonă retragerea.  Ei bine, se decide filmarea 
respectivă, Sergiu Nicolaescu îşi încarcă pistolul îl îndreaptă în sus
apasă pe trăgaci, dar fitilul nu ia foc. Mai încearcă odată, nimic şi
atunci decide să facă el ca pistolul şi strigă „poooc”. Actorii
înţelegând mesajul, îşi fac treaba, Sinan se uită mirat pe lângă el şi
spune replica: „Ce e asta?” Ei bine, până să apuce
slujitorul lui să spună „tabăra, s-au dus la tabără”, soldatul care
ţinea calul lui Sinan,  ca un militar instruit în poligoane,  răspunde :„ INCIDENT”.
După câteva secunde de tăcere, toată lumea din apropiere, de la Sinan
la cal, erau pe jos de râs. Soldatul nu ştia care e problema, el dăduse
răspunsul corect. Se decide tragerea unei alte duble, Sergiu Nicolaescu
îşi încarcă pistolul, toată lumea pe poziţie, trage, pistolul
funcţionează, se aude bubuitura. Sinan, conform planului se uită pe
lângă el, şi întreabă din nou „ ce e asta”?  Acelaşi soldat, mirat că Sinan nu ştie nici atâta lucru, îi răspunde doct: ”DE DATA ASTA  A PERCUTAT! „ O nouă porţie de râs spre disperarea regizorului care era mereu cu un par în cur.




Apropo de iniţierea acţiunilor cu focuri de armă şi muniţii, acelaşi
sistem l-a aplicat Sergiu şi în 89, la faimoasa scenă a balconului CC
unde la un moment dat se aude un vuiet, Nicolae Ceauşescu parcă, sau
Elena, întreabă ce se întâmplă. Soldatul nostru nu mai era acolo să
spună că „maestrul „ Sergiu tocmai aruncase două grenade ofensive
(primite de la Nelu Colonelu)  printre manifestanţi , semnal dat celor
care instruiţi de el şi cei cărora „le turna” filme întregi  să înceapă
revolta şi să strige „jos Ceauşescu”.


Pleacă cu calul


De data asta, nu am cum să evit menţionarea unor obiceiuri de mitocan
ale lui Sergiu Nicolaescu. Era un tip autocrat căruia îi plăcea nu
numai să conducă, să comande,mândrindu-se cu educaţia sa cazonă,dar cu
aceeaşi plăcere umilea şi dispreţuia. Au fost nenumărate cazuri în
timpul filmărilor la toate filmele sale în care înjura sau gonea
figuranţi dar mai ales artişti pentru că nu îi plăcea lui sau cine ştie
ce ordin îi încălcaseră. Pe unul din ei chiar l-a scos din filmări. Cel
mai des însă, când îi apucau crizele de personalitate, începea să înjure
pe toată lumea şi spunea că el nu mai filmează, că s-a săturat şi că
pleacă. În aceste situaţii se îndrepta spre maşina sa de teren de
producţie japoneză-probabil unicat la acea vreme în România, de care era
foarte mândru-  se suia la volan şi pleca în trombă. După o tură de
deal se întorcea calmat.


În una din supărările sale, tot pe Neajlov,  la un moment dat
ameninţă cu plecarea şi o ia la picior furios, numai că direcţia era
greşită, probabil uitase unde îşi parcase maşina  îndreptându-se spre o
zonă unde erau parcaţi  la conovăţ caii cu care se filma. Toţi se uitau
miraţi la el neştiind unde se duce iar un actor chiar întreabă „unde se
duce?”  Norocul lor a fost că prin preajmă se afla un alt soldat
instruit, care  imediat a sesizat nuanţa şi a răspuns suficient de tare
încât să audă şi furiosul Nicolaescu „de data asta pleacă cu calul!”.
Toată tabăra hohotea de râs,  Nicolaescu s-a întors să vadă cine a
răspuns, dar omul se mascase la teren, nu voia să plece el acasă în
locul lui Sergiu.





Buuuu!


O altă scenă, un alt soldat. Se filma  la Columna, dar în regia lui
Mircea Drăgan, se ajunsese la faza de după lupta dintre daci plus romani
şi invadatori. După măcel, fetele şi femeile dace trebuiau să iasă din
castru şi să alerge pe câmpul de luptă să îşi identifice, strângă în
braţe sau jeli soţii, fii, iubiţii, fraţii, taţii, fiecare având câte
ceva de făcut,unele să îi întoarcă cu faţa în sus să îi identifice,
altele să îi ridice, etc. Toate aceste lucruri fuseseră explicate,
repetate, fără filmare şi fiecare fată  ştia la cine are de mers şi ce
trebuie să facă.  Printre  figurante şi o fată frumoasă după care
jinduiau toţi soldaţii, plus ceva armăsari din herghelia de actori, care
trebuia să alerge către un soldat  să îl întoarcă cu faţa în sus, el
fiind căzut cu faţa în jos şi sa îi ia capul în braţe.  Se decide
filmarea, toată lumea ştia ce are de făcut era simplu. Se dă semnalul
pleacă stolul de fete, „morţii” aşteptau cuminţi să fie luaţi în braţe
inclusiv soldaţii, mai ales cel care avea noroc să îl strângă în braţe
Cosânzeana filmărilor. Ştiind că e posibil să fie ultima oară când este
luat în braţe de fata care îi sucise şi lui capul şi la propriu şi la
figurat, soldatul nostru se gândeşte să mai încerce odată. Aleargă fata,
vine la el, se lasă în genunchi, îl întoarce cu faţa în sus iar el, ca
în jocurile de copii spune : „ buuuuuuuuuuuu!”. Fiind luată prin
surprindere, fata se sperie, tipă şi cade ea pe spate. Aşa a obţinut
soldăţelul încă o strângere în braţe, pentru că faza a mai necesitat o
dublă.


Acum să mai aud pe cineva că spune că  soldatul român era neinstruit.






Interspitaliceşti –partea întâi -Cu armata la filmări